Cu fiecare clipa ce trece devin o si mai indepartata amintire pentru tine.
Si uneori ma gandesc ca nici nu iti mai amintesti.
Cu fiecare noapte ce trece sunt mai departe de singura pe care mi-am luat-o reper al unei fericiri atat de rare, atat de scumpe.
Ma gandeam ca nu vreau sa fiu citita decat de catre tine, ca restul oamenilor nu au dreptul sa priveasca in sufletul meu, ca nu au dreptul sa citeasca ce scriu eu aici la fel cum nici eu nu am dreptul sa le scriu lor despre ceea ce iti apartine numai tie, mereu.
Si totusi...scriu- constienta fiind inca o data in plus ca nu voi avea niciodata curajul sa iti scriu vreun rand ori sa iti spun un cuvant.
Niciodata nu voi gasi curajul sa imi arunc la picioarele cuiva, sa imi las la mila cuiva, sufletul.
Imi amintesc vag ca am facut-o o data si nici macar acum- dupa multi ani- nu mi-am reconstruit in intregime esenta, inca lipsesc bucati din mine dupa ani in care am invatat sa ma nasc iarasi, cu esenta schimbata.
Si iata ca- reincarnata fiind- nu mai stiu sa imi rostesc eliberarea, devin captiva propriilor mele neputinte, te pierd printre degete ca pe un fir de nisip.
Nu vreau sa ma las sa cred ca esti mai mult decat un vis si, zi dupa zi, pana la sfarsit, imi voi repeta ca asta ai fost si voi si spera in tot acest timp ca nu este asa, ca viata- cu ultimul ei cuvant- ma va contrazice.
Si uneori ma gandesc ca nici nu iti mai amintesti.
Cu fiecare noapte ce trece sunt mai departe de singura pe care mi-am luat-o reper al unei fericiri atat de rare, atat de scumpe.
Ma gandeam ca nu vreau sa fiu citita decat de catre tine, ca restul oamenilor nu au dreptul sa priveasca in sufletul meu, ca nu au dreptul sa citeasca ce scriu eu aici la fel cum nici eu nu am dreptul sa le scriu lor despre ceea ce iti apartine numai tie, mereu.
Si totusi...scriu- constienta fiind inca o data in plus ca nu voi avea niciodata curajul sa iti scriu vreun rand ori sa iti spun un cuvant.
Niciodata nu voi gasi curajul sa imi arunc la picioarele cuiva, sa imi las la mila cuiva, sufletul.
Imi amintesc vag ca am facut-o o data si nici macar acum- dupa multi ani- nu mi-am reconstruit in intregime esenta, inca lipsesc bucati din mine dupa ani in care am invatat sa ma nasc iarasi, cu esenta schimbata.
Si iata ca- reincarnata fiind- nu mai stiu sa imi rostesc eliberarea, devin captiva propriilor mele neputinte, te pierd printre degete ca pe un fir de nisip.
Nu vreau sa ma las sa cred ca esti mai mult decat un vis si, zi dupa zi, pana la sfarsit, imi voi repeta ca asta ai fost si voi si spera in tot acest timp ca nu este asa, ca viata- cu ultimul ei cuvant- ma va contrazice.
Mi se pare cateodata ca ar fi mai bine daca n-am mai spera. De multe ori am simtit ca speranta de mai bine, absurda poate, ma impiedica sa merg mai departe, sa trec peste situatiile respective deja ratate si sa-mi vad de scopuri mai realiste. Ca sa nu mai zic ca, de obicei, exact cand te astepti mai putin sau cand ti-ai pierdut cu adevarat orice urma de speranta se intampla ceea ce iti doreai.
RăspundețiȘtergereCred ca daca n-am avea sperante, dupa fiecare esec ar urma o perioada scurta de depresie, dupa care ne-am reveni in forta. Sperand zi de zi la ceva ce suntem constienti ca are putine sanse de realizare, ne vom deprima cate putin in fiecare seara dandu-ne seama ca "nici azi n-a fost sa fie". Dar speranta moare ultima, asa ca.. :)
Imi place ce scrii, don'soara, and you know it :*